Aureliu Manea avea dreptate:

‍Sfârșitul lumii va fi un clip.

‍

Pandemia a rescris din rădăcină metodele noastre de a face teatru, de a-l reinventa perpetuu. Izolarea l-a blocat total, iar acum e lăsat să se dezmorțească doar sub reguli stricte. Rușinat, își mai face apariția pe sub clar de lună, outdoor, acolo unde se născuse în vechea Eladă.

În vremurile din urmă, am descoperit în noi artiștii un subestimat factor de elasticitate.

Am repetat minunatul text al Savianei Stănescu - KILOMETRUL ZERO / The Revolution Project - în iunie/iulie 2020, cu măști, distanțare, fără ventilație și mult dezinfectant. La Odeon, într-un teatru pe care îl ador, în ciuda pandemiei, cu fricile contaminării lângă noi, aici am traversat tema Revoluției din 1989 alături de 4 extraordinari actori (Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter și Alexandru Papadopol). Relevanța proiectului, acum când orice reper pare să fie aneantizat, a constituit întrebarea fundamentală, perpetuă.

‍

Ochii, doar ochii ne rămâneau la fiecare impas, la orice reușită. Începuserăm discuțiile pe Zoom (fuseserăm harnici în carantină), dar am ridicat spectacolul acum în miez de vară (când parcă gândul zboară la vacanțe care ne sunt refuzate) și îl vom scoate abia atunci când condițiile vor permite accesul spectatorilor în săli. Pentru că da, unele spectacole nu merg jucate în parcuri și nici online. Ele țin cu dinții de pledoaria unui teatru viu, umăr la umăr, respirație lângă respirație. Așa că am ales să se nască acum, dar să i se facă botezul mai târziu. E greu. Nu s-a instalat nici sentimentul de doliu post-premieră, întâlnirea cu publicul încă nu e posibilă, aplauzele nu se fac simțite, emoțiile nu își au locul. Asemenea unei mame care își înțarcă bebelușul, furia laptelui își spune acum cuvântul. Și doare și frige și n-are gură să strige.

‍

KILOMETRUL ZERO nu are miza unui spectacol documentar, ci a unei pledoarii pentru puterea vindecătoare a ficțiunii. E un gând aruncat către acele nume din listele morților de la Revoluție, un semnal către existențele lor curmate. Textul Savianei e unul poematic, cu o construcție bazată pe ficțiune, autoficțiune și multă realitate, cu miez și cu preaplin de imaginație. El lansează termenul de closure ca element central al demersului, împăcarea cu trecutul, privirea neresentimentară. A ieșit un spectacol despre eroii nevitrinizați și despre potențialitățile lor, dar și despre turnurile de fildeș ( a se citi plexiglas) în care ne izolăm viețile nefericite.

‍

Hardcore. Subversiv. Cu un strop de nostalgie.

Am plecat de la premisa deloc modestă că generația mea (cei născuți după 90) trebuie pusă în contact intim cu acest eveniment zguduitor, ca într-o platformă de dialog, cu varii opinii. Am încercat să nu devenim didactici, ci să șarjăm jocul și joaca, pariind pe ele ca forme artistice salvatoare, revelatoare.

‍

Viitor și trecut. Magneți cu poli opuși. Iar noi fix la mijloc, încercând să înțelegem. O dată și încă o dată. Niciodată suficient.

Spectacolul se deschide brutal și voyeuristic cu mărturiile actorilor la cabine, apoi glisează într-o ficțiune a unor posibile realități, într-un decor extrem de senzorial (o dioramă din scuturi de jandarmi) gândit de minunatul scenograf Constantin Ciubotariu (video Ioana Bodale), având detalii preluate live dintr-o perspectivă subiectivă de personajul principal printr-o cameră GoPro și un univers vizual tributar curentului Pop Art. Sound-ul cu iz 80-ist a fost simțit de Adrian Piciorea. Spre final, spațiul gol e mediul în care personajele se întâlnesc, în care trecutul reușește în sfârșit să capete sens și măștile să cadă. Apoi, de ce nu?, plouă cu gloanțe.

‍

Am învățat și acum, ca observator, dincolo de toate, dincoace de orgolii, că evanescența este substanța primă a actorului (implicit a teatrului), ea seduce și contaminează. Mă duce cu gândul tot mai mult la eroul cehovian Svetloviodov, din Cântecul Lebedei, care afirmă despre teatru că ar fi:

‍o groapă neagră și fără fund.