‍

Nomen est omen. Mă numesc Andrei Măjeri, iar numele meu vine de la o unitate de măsură, maja. Poate tocmai de aceea calculez, împart mai mereu și cântăresc adesea. Mi-am ales o meserie de negoț și perpetue negocieri.

‍

Prin practica recentă, am învățat cât de ușor ne putem obtura orice cale de a ajunge la celălalt. Dar și că intuiția bine canalizată e unicul mod de a comunica artistic și a menține întredeschisă ușa către transcendență, de a momi inspirația în mod iscusit, aidoma unui vânător. Trăgând linie, în primul rând trebuie să-ți rămâi fidel ție.

‍

A comunica (în artă și nu numai) presupune o elasticitate anume, dublată de o predispoziție ludică. Teatrul, așa cum îl simt eu, iese prin toți porii, menținând cu greu finul echilibru dintre logică și delir. Nici prea cuminte, nici de neînțeles - așa se recomandă el pe sine. Totuși, calea de mijloc mă sperie, așa că optez pentru curaj.

‍

Există momente nodale, clipele derivei, dar întotdeauna salvarea vine prin găsirea grației în accidente, prin capacitatea de a specula contra-întâmplarea, neașteptatul, imposibilul, în favoarea construcției. Cred într-o autenticitate tranzacțională, în dialog provocator, în descoperirile pe muchie în această artă colaborativă. Cred în puterea de a-l citi pe celălalt, atunci când se lasă citit, dar mai ales în a-ți citi propriile indicii senzoriale. Experiențele sunt de necomparat, factorul uman, materialul prim al oricărei construcții teatrale, fiind cel care definește respectivul proiect. Nu și succesul lui. Dar acesta e un subiect pentru o altă discuție.

‍

Surprinderea Zeitgeist-ului, asta mă preocupă cu obstinație. Teatrul are frumoasa calitate de a nu ne plictisi prin provocările pe care le lansează atunci când credeam că totul e floare la ureche. El e ca o ștachetă pe care o ridică o mână invizibilă. Dincolo de acest aproape imposibil salt pe verticală, teatrul invită totodată la o permanentă predare de ștafetă, la dialogul pe orizontală între arta actorului și arta regiei.

‍

Așadar, la modul ideal, artistii de teatru lucrează pe o axă dublă, asta dacă e să luăm în considerare doar registrul “numerelor reale”. Dacă ar fi să fac o comparație matematică, mă interesează un teatru neeuclidian, unul care sparge normele și provoacă accesarea unui alt instrumentar, unul care susține o pledoarie pentru puterea vindecătoare a imaginației, a delirului dionisiac, a cărui geometrie se naște nu în plan, ci pe hiberbolă sau elipsă.

‍

Un meme văzut pe facebook zilele trecute mi-a revelat că aș putea fi, de fapt, doar o maimuță care manevrează o dronă. Superbă, distopică imagine. Numai că eu năzuiesc că buimaca primată reușește câteodată să nu dea cu drona de pământ. Uneori, acest monstru care este teatrul se ridică în picioare și trăiește, dansează, cântă, ne istorisește cele mai frumoase povești. Ține de noi să îl trezim, să-i menținem interesul viu. El se arată, fără doar și poate, inițiaților, celor care cred fără limite și îi lasă bujbe pe cei care văd doar palpabilul.

‍

Ca un debil, poate cel mai mare neîmplinit, regizorul caută să se completeze prin teatru, prin frânturi de imagini revelate, cu jumătăți de glas. El e:

“O Cassandra buimacă, blestemată să profețească viitorul și să n-o creadă nimeni.” (Saviana Stănescu, Kilometrul Zero)

Momentele care ți se impregnează în cortex sunt acelea în care sângerezi, iar cei din jur nu te mușcă, sau când lecțiile vin spre tine lejer, prin puterea exemplului, nu prin didacticism. Teatrul intuiește o salvare, dar cu siguranță una în grup.

‍