„Cosmin Stănilă descrie un personaj complex, Andrei Măjeri îi complică straturile, şi dincolo de referinţele culturale, marcă a stilului său regizoral (piesa lui Edward Albee, Gena Rowlands în Opening Night, Max Ernst, muzica anilor ‘60), explorează şi construieşte personajul şi spectacolul în jurul acestei formidabile actriţe care este Emőke Kató. Sunt scene de revoltă şi scene de luciditate, scene de tandreţe şi de disperare, foarte credibile prin spontaneitatea bitter-sweet şi umorul negru cu care Eszter îşi dramatizează existenţa după teatru: schema de administrare a medicamentelor devine un fel de pilulă performance, „ordinea pastilelor în rutina dementului”, la fel „Ruga bolii”, mesajul de întâmpinare de pe site-ul grupului de susţinere al pacienţilor cu Alzheimer, pe care îl recită dansând cu laptopul. Momentul de graţie este însă discursul pentru gală, îmbracă rochia elegantă, dar iese din mantia convenţiei, „oricum ne prefacem că ne prefacem”, şi comentează lucid şi (auto)ironic marile speranţe şi marile neîmpliniri ale carierei în faţa oglinzii şi nu pe scenă. Tot în faţa oglinzii ce se substituie scenei, ca spaţiu teatral, se întâmplă un performance-declaraţie. Deși se află într-o fază avansată, dezorientată cântă cu patos You don’t own me, iar Alois, boala ca personaj, este înfruntată încă o dată într-o manifestare/ într-un strigăt de autonomie.”
Daniela Firescu: Starea de teatru, www.revistaramuri.ro
„Măjeri reușește să calibreze remarcabil nivelul de emoție transmis sălii. Când realitatea tinde să devină insuportabilă în curgerea firească a bolii, regizorul rupe cronologia și strecoară un moment din copilăria fiului și tinerețea mamei. Apoi revine la realitatea temporar îmblânzită. Într-un fel, poate că tot ce vedem sunt lunile de suferință ale lui Eszter privite din perspectiva lui Cristi. Poate că el are nevoie de aceste scurte momente de evadare în trecut pentru a da din nou sens chinului său personal.”
Mihai Brezeanu: Celei care pleacă, celui care ajută, www.liternet.ro
„Cred că una din calitățile regizorului Andrei Măjeri ține de atașamentul său profund față de artă și de o finețe de a trata realul pe care arareori o mai întâlnești în generația din care face parte. Spectacolele sale atrag, dar și îndepărtează (depinde de cine le privește), printr-o anume culturalitate ce însoțește, by default, actul propriu-zis al regiei. Este, probabil, motivul pentru care Măjeri dă satisfacție unui tip de teatru din păcate tot mai puțin frecventat: teatrul de artă. Și nu mă refer aici prioritar la citările pe care uneori le face în spectacolele sale, ci la un anumit mod structural de abordare a temelor, a relațiilor, a tipologiilor umane pe care le cultivă și ni le livrează. (...)
E o încântare să o urmărești pe Emőke Kató dezvoltând o astfel de partitură, dificilă mai întâi prin semnele de fisurare a normalității, apoi prin accelerarea dezintegrării și, în cele din urmă, prin etalarea unui personaj-copil ce înghite sinele matur. (...) Foarte bine își conduce rolul și Lucian Teodor Rus, jucând o gamă largă de stări (de la frică, la exasperare, de la iubire de fiu, la paternitate asumată, de la efigiile unui trecut îndepărtat al copilăriei, la prezentul acesta cu oglinzi murdărite și mamă captivă în neputință) și servind impecabil istoria unei relații ce definește esența spectacolului. ”
Călin Ciobotari: Alzheimer, Iisus, Măjeri…, www.7iasi.ro
„Am apreciat în multe rânduri tehnica regizorală a lui Andrei Măjeri, cum știe să mânuiască procedeele, cum gradează, cum imprimă diversitate spectacolelor, cum antrenează felurite reacții în spectator. Bonusul pe care îl câștigă cu Toate lucrurile pe care mi le-a luatAlois este omenescul. Simplitatea omenescului și reacțiile sale infinite. Pesemne aceasta este explicația pentru impactul pe care îl are spectacolul montat la Reactor.”
Cristina Rusiecki: Nenorocitul ăla de neamț!, www.B-critic.ro
„Metodic, Andrei Măjeri își amplasează personajele în acest mediu claustral și le lasă să se desfășoare libere, fără însă a-și lua privirea de la ele. Mai mult de atât, se folosește de mediul familial, care ar trebuit să aibă un rol protectiv, pentru a-l întoarce împotriva celor doi, schimbându-l astfel într-un mediu ostil în care coabitează încrâncenarea și frustrările defulate ale lui Eszter și Cristi. (…)
Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois este un tur de forță și o privire discretă, dar zguduitoare în interiorul tumultului relațional provocat de o boală precum Alzheimerul, dar și o ilustrare cuprinzătoare asupra daunelor, respectiv a provocărilor pe care atât suferinzii, cât și cei dragi lor le au de dus. ”.
Răzvan Rocaș: De mână cu neamțul Alzheimer - Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, revistaechinox.ro
„Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, primul text de scenă scris de tânărul actor Cosmin Stănilă devine la Reactor de creație și experiment Cluj, în regia lui Andrei Măjeri, un tulburător spectacol despre responsabilitate și altruism filial. În interpretarea cuplului Kató Emőke – Lucian Teodor Rus, personajele se transformă pe măsura evoluției bolii, iar regia se concentrează pe dozarea stărilor în procesul răsturnării rolurilor mamă – copil. (...) Regizorul Andrei Măjeri a construit spectacolul în jurul excepționalei actrițe Kató Emőke care, în tandem cu tânărul actor Lucian Teodor Rus, reușește să contureze o relație maternă caldă în familia mixtă româno-maghiară. Emőke Kató e maghiară, iar personajul mamei e croit după această realitate, în vreme ce fiul vorbește cu ea doar românește și pare să nu aibă acces la limba maternă. ”.
Oana Cristea Grigorescu: Madona cu pruncul, o viziune răsturnată, scena.ro
„Regizorul Andrei Măjeri, cunoscut deja în țarăpentru atâtea spectacole incitante, a construit unspectacol legat, ritmat, gradat, servindu-se de doiactori cu renume. (...) Andrei Măjeri nu lasă la întâmplare niciun detaliu, evitând pauzele, imprimând fluență și ritm,ajutat de accente de metronom și de muzica angoasantă, premonitorie, implacabilă. Camera seva schimba subtil, obiectele vor fi deplasate, cao revoltă a mamei-actrițe, tot mai neputincioasă în fața bolii ostile. Da, e și condiția tragică aartistului, a glisării în uitare. ”.
Alexandru Jurcan: Fotoliul și oglinda, revistatribuna.ro
„În pas cu timpurile pe care le traversăm, regizorul Andrei Măjeri pune în scenă un text românesc nou şi creează un spectacol rece, reflexiv care zguduie nu prin afectare în jocul actorilor ori patetism - nici urmă de aşa ceva -, ci prin forţa ideilor pe care actorii le întrupează.”
Dana Țabrea: Omul, de la dimensiunea temporală la cea spațială, ziaruldeiasi.ro
„Emöke Kató, în rolul mamei, este fascinant de precisă în a doza alunecarea personajului în haosul demenței, pierzînd treptat controlul asupra propriei persoane și siguranța de sine. În rolul fiului, Teodor Lucian Rus face un personaj nevoit să gestioneze administrativ, medical și emoțional o situație care-l împovărează peste puteri. Boala inversează rolurile celor două personaje, scenele în care mama învață copilul să citească ora sau să se spele pe dinți sînt răsturnate, în oglindă, în alte scene în care fiul matur o ajută pe mama bolnavă să facă aceleași lucruri. ”
Oana Stoica: Fără minte. Fără corp. Mai este acesta un om?, dilemaveche.ro
„Andrei Măjeri a găsit în imaginația sa cultivată resorturile pentru a spori resursele materialului dramaturgic cu altele ce provin din mijloacele rampei. (...) Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois nu rămâne doar o istorie de viață familială, e o înlănțuire de reprezentări congruente ale umanului citite din unghiului hăului uitării. Teatralitatea stratificată semantic determină arhitectura estetică a spectacolului, care spune o narațiune printr-o suită de metafore dezvăluite de o regie interpretativă.”.
Oltița Cîntec: Regia ca imaginație cultivată, suplimentuldecultura.ro
„Pariul câștigat de Andrei Măjeri cu acest text ofertant rezidă în primul rând în alegerea celor doi actori, Emőke Kató și Lucian Teodor Rus, și convenția unei legături firești, neîngroșată patetic, între cele două personaje pe care le interpretează, mamă și fiu. Foarte buni fiecare în definirea propriului traseu de metamorfozare pentru asumarea noilor roluri în care le sunt împinse personajele de forța împrejurărilor, cei doi acoperă pertinent o gamă largă de registre de rostire, mișcare scenică și relaționare cu partenerul, cu care fiecare trebuie să schimbe încetul cu încetul, până la inversare, rolurile pe scenă și în viață. (...)
Pentru că textul lui Cosmin Stănilă și spectacolul lui Andrei Măjeri sunt și un statement despre condiția teatrului. Despre cei angajați în slujba Thaliei, care-și petrec viețile așteptând un mare text, un mare rol, un mare regizor, uitând să se construiască, puțin câte puțin, în fiecare zi, din micile bucurii care le-au fost încredințate prin această minunată profesie pe care au îmbrățișat-o, pentru ca pomul talentului și muncii lor să dea într-o zi rod bogat. ”.
Luciana Antofi: Când ne iubim până când nu ne mai recunoaștem: „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois” la #Reactor, lucianantofi.wordpress.com
„Ceea ce întregeşte cu succes aceste premise este implicarea lui Andrei Măjeri, aflat într-o continuă alternare a ideilor şi a modalităţilor de exprimare. De data aceasta îmi pare a se fi plasat discret, aproape invizibil pe scenă, dar tot mai puternic perceput în sensul pe care-l propune dincolo de povestea propriu-zisă. ”
Marius Dobrin: Post memorie, liternet.ro
„M-a emoționat puternic și spectacolul lui Andrei Măjeri, Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, la Reactor, din Cluj. Un text de debut – semnat de actorul Cosmin Stănilă – precis, dureros, prin notațiile psihologice și medicale exacte, prin dozajul dramatic al acestei coborîri în neființă, căci este vorba de doctorul Alois Alzheimer. Am regăsit aici cîteva constante pentru Andrei Măjeri, raportul cu imaginea, care devine un element-cheie și care poate purta sensul dramei, liniile precise ale desenului regizoral, într-un spectacol construit pe performanța a doi actori.”
Mirella Patureau, Anul teatral 2020-o anchetă, Dilema Veche
