zeițe de categoria B

„Nu poți face critică de teatru, în sensul „oficial” al sintagmei, la un spectacol precum Zeițe de categorie B. Nu pentru că s-ar sustrage unei construcții specifice artei spectacolului de teatru, ci pentru că, în esența lui, este mai mult decât un spectacol, este o formă de comunicare, de mărturisire care te scoate din starea clasică de spectator și te plasează într-una nouă, de confident. A face critică de teatru la un astfel de spectacol ar echivala cu o formă de trădare a intimității depline în care, timp de 90 de minute, ești implicat. Cumva, ai ține secret ceea ce ai văzut, deși, pe de altă parte, îți vine să vorbești despre asta, ca despre o întâmplare neobișnuită, fericită, irepetabilă. [...] Se întâmplă rar să asiști în sălile de spectacol la empatii atât de intense între cei de pe scenă și cei de dincolo de scenă. E o ardere pe rug a cărților despre „arta de a fi spectator”, o ambiguizare a relației, ceva nedefinit, o solidaritate, o singurătate plurală, dar și o regăsire a ceva incert pe care îl credeai pierdut. Iar mai târziu, când încă te dor palmele de la cât ai aplaudat (ce specială este durerea aceasta!), te întrebi de ce, de la ce ai privirea împăienjenită… De la fumul de scenă sau…”

Călin Ciobotari, Nu poți face critică de teatru la așa ceva, https://www.7iasi.ro‍

„În zeițe..., cele trei actrițe au, fiecare, segmentul propriu de interpretare a câte unui episod biografic. Cu emoție, cu o paletă de culori pe care o percepi dincolo de tonurile de gri-alb-negru care îmbracă - la propriu și la figurat - protagonistele. [...] Spectacolul imaginat de Andrei Măjeri, produs de creart/Teatrelli, cu sprijinul teatrelor în care activează cele trei actrițe, a câștigat notorietate, a circulat prin țară, și-a atras efuziuni din breaslă și a răsplătit valoarea și munca. Regizorul a colaborat de mult timp cu Elena Ivanca (Moarte și reîncarnare într-un cowboy, Meșterul Manole), mai nou, din postura de angajat al Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani, cu Silvia Luca (Eroine) și, în general, este grijuliu cu actorii. Este înconjurat cu dragoste. Afișul spectacolului m-a dus cu gândul la cele trei grații, amintindu-mi de o copie a lucrării lui Antonio Canova, mult timp găzduită de Muzeul de Artă din Craiova. Mai degrabă așa le-am văzut eu, pe scenă, după cum le-a proiectat 'sculptorul', conturând un balet (cu mici accente din trendul montajelor lirice) al celor Trei Grații: Aglae, Eufrosina și Thalia.”

Marius Dobrin, Alint  de zeițe – zeițe de categoria B, https://agenda.liternet.ro‍

„Poveștile, reale, ale celor trei actrițe, răscolesc multe amintiri legate de teatru, de viața în teatru, de țintele pe care le urmăresc actorii, de relațiile între ei, cu regizorii, cu instituția teatrului, cu publicul, transparente chiar dacă nu ești din lumea teatrului, ci un simplu spectator. [...] Dar cheia spectacolului, cred că așa a intenționat regizorul Andrei Măjeri, este ca cele trei actrițe aduse din diferite colțuri ale României să apară nu ca un trio, ci ca un tot. Un prototip al actriței române de pe scenele mici și mijlocii ale țării. Este un spectacol jucat numai de femei, care sunt, de data asta, în partea de sus a distribuției și afișului, cu o excepție, un singur bărbat, o umbră: Vlad Mugur. Un rol de bărbat interpretat-sugerat de o femeie, în mod magistral, de Ioana Dragoș Gajdó. Trebuie să recunosc că dacă nu simți mâna ostentativă a regizorului, asta este un semn de măiestrie. Nu mă grăbesc cu aprecierile, dar îl aplaud pe Andrei Măjeri pentru ceea ce a făcut, cu discreție, în acest spectacol!”

Octavian Neculai, Trei zeițe... pe scena teatrului - Zeițe de categoria B, https://agenda.liternet.ro

„E în spatele acestor povești de viață multă emoție, multe straturi de emoții, dintre cele mai contradictorii, din cele cu care actrițele lucrează în mod obișnuit atunci când construiesc rolurile pe care le performează în diverse momente ale vieții profesionale. E interesant să vezi, spectator fiind, care e perspectiva din culise sau de pe scenă, cum își găsesc actrițele motivația să meargă mai departe, cum înving bolile, cum își asumă pierderile personale și cum își reneagă resentimentele. Dezvrăjirea face parte din planul regizorului Andrei Măjeri, dar nu e una menită să îndepărteze spectatorul de sala de spectacol, ci să-l apropie, să-l facă să înțeleagă și să aprecieze și mai mult efortul și profesionalismul celor care urcă pe scenă doar ca să joace (din fericire, nu să se joace). Cele trei actrițe joacă „de toți banii”, sunt bune, foarte bune, își asumă fiecare replică, se susțin și dau viață unui spectacol viu, deloc plictisitor. [...]  Nu există zeițe de categoria B, asta o știam și înainte de a vedea spectacolul regizat de Andrei Măjeri. Întotdeauna voi fi în admirația profundă pentru o actriță serioasă, profesionistă, care construiește un rol din detaliile cele mai ascunse și niciodată nu voi aprecia o divă care se folosește (exclusiv) de seducție pentru a ține spectatorul în plasa unei admirații fără rest.  Zeițe de categoria B este un spectacol gândit special pentru cele trei actrițe, cu un text bazat 100% pe experiențele profesionale ale celor trei protagoniste, care pune într-o lumină aparte orice carieră de mare actriță din România ultimilor ani. Zeițe de categoria B s-a născut dintr-o nevoie foarte concretă a regizorului, aceea de apreciere corectă a profesionalismului celor trei actrițe și prin intermediul lor a tuturor celor care fac posibil succesul oricărui mare spectacol.”

Nona Rapotan, Zeițele nu sunt divele timpului prezent, bookhub.ro‍

„Episoade din biografia reală a celor trei actrițe sunt topite în textul structurat ca serie de monoloage irigate de referințe directe la momente de criză din cariera lor. Scena judecății lui Paris introduce prin referința mitologică motivul zeiței și al aurei asociate actrițelor la apogeu, dar induce și o critică transparentă la machismul și misoginia cu care sunt judecate ele în mediul teatral autohton. Viața privată a actrițelor e mai ales subiect de „culise”, dar despre dezamăgirile, marginalizarea și sacrificiile lor nu se vorbește mai deloc. Andrei Măjeri restituie cu acest spectacol dreptul la viața privată și le redă demnitatea acestor zeițe, cum le numește generic, care continuă să strălucească prin verticalitatea lor și după stingerea gloriei tinereții. Condiția lor de femei, soții sau mame se confruntă cu cea de artiste într-o mărturie a sacrificiilor pe care le-au acceptat pentru a-și împlini aspirațiile. Indirect, protagonistele se supun acum unei noi judecăți a lui Paris,
jucând acest spectacol în teatrele în care s-au consacrat la tinerețe.”

Oana Cristea Grigorescu, Mașina de tocat vise, https://revistascena.ro

‍‍

„O trântă cu discriminările și prejudecățile de orice fel (de gen, de vârstă, de origine, sexuale, religioase, etc.), manifestate mai ales față de feminin, mai ascuțite în domeniile artelor dar universal valabile, ceea ce dă o mare forță spectacolului în care se regăsește astfel lesne orice spectator, pornite toate din frici și traume hrănite încă din copilărie și de pe băncile școlii și crescute mari în emoționalul nostru, al tuturor, transformându-se la vârsta maturității în vini, rușini, frici, obstacole și neputințe de tot felul, care ne mutilează sufletele, famililiile, viața personală și profesională și ne fac să acționăm și să reacționăm altfel decât ne spun sufletul sau bunul simț, educate deja întru întoarcerea celuilalt obraz (tăcere, abținere, abstinență, înăbușire, resemnare, consimțire). Așezând manifest în centrul acestor preocupări esențiale (de care Andrei Măjeri nu e deloc străin) Actrița, regizorul se joacă savuros cu șabloanele și categorisirile din profesiunea lui de credință, printre care cele trei actrițe jonglează abil și îndrăzneț, cu talent și asumare, beneficiind din plin de puterea unor date autobiografice care asigură la modul superlativ adevărul rostit în scenă, ca un documentar alb/negru extrem de bine realizat (tot spectacolul are un look ce funcționează deopotrivă cinematografic, aici contribuind din plin costumele și excelentele accente muzicale în care este elegant îmbrăcat), imprimându-i un aer de epocă, nici nu mai contează exact care, câtă vreme se impune drept un anotimp galant din viețile lor.Prea Actrițe. Prea Zeițe.Prea bune pentru categoria B.”

Luciana Antofi,  dumneZeița cea voinică și merele de aur ale unui tânăr Paris: ZEIȚE DE CATEGORIA B, https://lucianantofi.wordpress.com‍

„E despre momentul ăla, în care ai văzut un job disponibil, în compania aia care are superreputaţie, care e un bun angajator, despre care ai citit zeci de articole in ZF şi BM, job pe care ţi-l doreşti cu toată fiinţa, în capitală (Bucureşti sau altă capitală a lumii unde compania are sucursale), un job bine plătit, cu superpachet de beneficii, care ţi-ar pune o coroniţă pe CV-ul la care ai muncit ani de zile ca să fie din ce în ce mai strălucitor. Şi ai apăsat SEND şi ai trimis CV-ul. Vezi pe LinkedIn sau pe alt portal de joburi că alţi 29 sau 137 de candidaţi au mai aplicat. Dar tu ştii sigur că te-ai potrivi, că ai face performanţă, că ai da tot ce ai mai bun din tine, că ai ani buni de experienţă, că te recomandă şi experienţa educaţională şi aia profesională. Ba chiar şi aia de viaţă, că doar ai depăşit atâtea greutăţi... Ei bine, trece o zi, o săptămână, două săptămâni, şi în Inbox, pe displayul telefonului - pe AVIZIERUL VIEŢII -  nu intră e-mailul ăla sau apelul ăla, care să te invite la casting. Pardon, interviu.  Şi te doare fix în suflet, dar undeva mai aproape de ego, puţin mai la dreapta, spre plămâni.”

Georgiana Gheorghe, Zeițele de categoria B au și ele venin de categorie A, www.businessmagazin.ro‍

„Întuneric. Lumină. Oglindă. Magie. Dorința. Pasiunea de a fi pe scenă. Adevăr. Minciună. Minciună care pare adevăr. Doar câteva definiții posibile ale teatrului. Sunt cele rostite de trei doamne. Trei femei. Trei actrițe. Trei zeițe. Ele se declară a fi de categoria B. Pentru mine și pentru mulți din noi ele sunt Top Deities. Nu ca sunt de categoria A. Sunt peste. Provincie? Nicidecum! Provincia nu există ca termen în ceea ce privește arta. Există doar teatrul (în acest caz)! Chiar dacă teatrul nu e tot. Dar teatrul e viața. Și viața e teatru. Să fie cu punct sau cu semn de întrebare? Nu știu. Nu știm. Știu doar ce-am simțit azi în anticamera divinităților scenice de la Teatrelli. Știu că am trăit 90 de minute în panteonul intim a trei ființe coborâte printre noi ca să ne (re)învețe ce este teatrul, ce este actrița, ce este femeia, ce este creația și au făcut toate astea dezbrăcându-și viețile de cortinele grele și lăsându-ne să privim adânc în interiorul sufletelor și existențelor lor. Existențe de oameni, de femei care întâmplător (sau nu) au devenit actrițe. Vorbesc nu despre un spectacol, ci despre o experiență completă, despre o alternanță între vis și realitate, între plutire și revenire zguduitoare în realitate. Vorbesc despre o oră și jumătate de ardere intensă a acestor trei dumnezeițe fascinante, frumoase, fermecătoare, unice, seducătoare, talentate și umane. Cât se poate de umane. Ioana Dragos Gajdó, Elena Ivanca, Silvia Luca. Nu există o ordine. Pentru că sunt toate trei deodată și în același timp. Respiră în același timp. De fapt toată reprezentația este ca o răsuflare magică și intimă pe sfânta scândură a teatrului, ca o respirație unică în fața marelui avizier al vieții.”

‍Tudor-Costin Sicomaș, Despre dumnezeițe și alte „chose”-uri teatrale, www.republikakritica.ro

„Pentru femei, lumea actoriei e în mod special neiertătoare. Oricum, memoria selectivă a teatrului tinde să se oprească, pentru orice interpret, la roluri principale (dublate, în măsura posibilului, de prezențe cinematografice), în teatre cu panaș și mai ales din București (mai toate cele din Capitală, totuși, se califică, mai puțin cele de copii sau de marionete). Secretul lui Polichinelle, însă, e că, pentru femeile actrițe, existența profesională e de cîteva ori mai neiertătoare: trăim nu doar cu moștenirea unui canon dramaturgic în care – așa cum foarte plastic se arată chiar în Zeițe… – rolurile feminine sînt puține și plasate, discret, la finalul listei de personaje, ci și într-o cultură care fetișizează corpul femeiesc tînăr și dezirabil, marginalizînd programatic fiecare an, rid și kilogram în plus. „Competitivitatea” în lumea actrițelor e, în primul rînd, o rafinată artă a supraviețuirii profesionale, direct proporțional cu pauzele maternității și pe măsură ce rolurile se împuținează și devin cu precădere secundare. [...] Poveștile de viață ale Elenei Ivanca, Ioanei Dragoș Gajdó și Silviei Luca sînt ancorate multiplu și uman variat. Pe de o parte, în spațiul geografic și timpul istoric: copilăria moldovenească și studiile moscovite în vremea Sovietelor, în cazul Silviei Luca, adolescența transilvană româno-maghiară a Ioanei Dragoș Gajdó și debutul ei de „corp-ansamblu” în tulburata epocă de tranziție. În momentele formatoare (mai ales pentru Elena Ivanca) și rolurile care le-au marcat.”

Iulia Popovici, Opțiunile de viață ale unei actrițe obișnuite, www.observatorcultural.ro

‍
„Zeițe de categoria B dezvăluie lumea mai puțin strălucitoare din spatele scenei, munca și provocările ei, victoriile și dezamăgirile artistice, îmbinate cu biografiile actrițelor și drumul lor, uneori sinuos, spre teatru. Documentar autoreflexiv și minim ficționalizat, spectacolul ia forma unei forme de coming out performativ, căci cele trei artiste pun autoreflecția în rama subiectivismului profesiei. Actrițe de prin rang în teatre de provincie, la distanță, nu doar geografică, de centrul care creează „marile doamne ale scenei”, Ivanca, Dragoș Gajdó și Luca glisează cu abilitate, fără auto-victimizare, pe marginea statutului lor de dive de provincie, având grijă ca regretul sau amărăciunea să nu le domine. Pornind dintr-o reprezentare a premisei judecății lui Paris, pus să decidă care dintre cele trei zeițe, Afrodita, Atena sau Hera merită mărul de aur cu dedicația otrăvită „celei mai frumoase”, ceea ce a făcut ca zeițele să se lupte între ele, spectacolul transformă repede rivalitatea în solidaritate, chiar cu o tentă de suroritate. Poveștile actrițelor au multe elemente comune, se juxtapun prin scene fragmentare în care ele se susțin reciproc, construind personaje, decor improvizat, sunet sau lumini una pentru alta.”

Oana Stoica, Teatrul de sub vrajă: trei biografii de actrițe, www.scena9.ro

„Impresionant, în spectacolul lui Andrei Măjeri, este faptul că cele trei personalități din spatele fiecărui rol nu izbucnesc deodată și nu de la început. Actrița - fie ea Elena Ivanca, Silvia Luca sau Ioana Dragoș Gajdó - apare mai întâi ”închisă” în personaj, pentru ca regizorul, prin textul excelent echilibrat de Alexandra Felseghi, să dezvăluie treptat trei tipuri de feminitate. Însă, oricât de mult am fi ispitiți să bănuim vreo ascunsă intenție a regizorului de a se așeza confortabil în direcția unui curent contemporan degrabă aducător de atenție, trebuie să ne îndepărtăm de orice suspiciune. Feminitatea din spectacolul lui Andrei Măjeri nu este despre feminism. Este despre structura intimă a vieții însăși, despre a atinge universul nevăzut al creației. Desigur, este vorba și despre (sau mai ales despre!) talent, despre expresivitatea jocului și, nu în ultimă instanță, despre frumusețea de dincolo de canoane.

Cele trei actrițe sunt părtașe la ”daunele” lăsate de trecerea timpului, nu se cruță, nu se tem de alterarea propriilor frumuseți fizice, pentru că acolo, printre linii și riduri, își fac loc sinceritatea trăirilor și inteligența emoțională eliberată, în sfârșit, de exploziile tinereților mărețe. În scenă rămân trei femei frumoase, foarte talentate, care au puterea să recunoască: ”Teatrul nu e totul!”. Trei femei care nu se (mai) lasă ”întemnițate” în personaj tocmai pentru că ele nu mai intră ”în pielea” personajului, ci în universului acestuia.”

Florentina Tonița, Trei Zeițe pe scena de la Botoșani, într-un spectacol în care viața bate teatrul!, știribotoșani.ro

„Andrei Măjeri, care are darul de a da ștaif oricărui spectacol pe care-l montează, fie că lucrează cu actori din capitală, cu teatre din provincie sau cu trupe din afară, pune în discuție cu umor, ironii rostite cu grație și autoironii cât cuprinde, într-un text de Alexandra Felseghi, o temă dureroasă în lumea artistică de la noi: discriminarea pe criterii de vârstă, „provincie” și gen. Când arta actorului trebuie să reflecte lumea, cât de captivi stereotipurilor de tot felul am rămas, așa încât frumusețea de maturitate a femeii, puternică prin natura creatoare și experiența câștigată în timp să ajungă tocmai în oglinda publicului să nu mai valoreze?”

Liana Alexandru, „Zeițe de categoria B”, un spectacol de teatru despre femei pe scena unei lumi cu tot mai multe ecrane în fața cărora ele simt presiunea să arate cât sunt de fără cusur, republica.ro

„Spectacolul “Zeițe de categoria B” demitizează, în același timp. Da, până la urmă vorbește despre condiția actriței din provincie, dar scoate la lumină și formele fără fond și le taxeaxă elegant sau dureros – după caz.

“Avizierul vieții” este laitmotiv pe tot parcursul piesei. Este personajul tăcut și omniprezent care punctează fiecare secvență – fie că vorbim despre cele din viețile personale ale actrițelor sau de cele profesionale.

“O regină e regină și cu pantofi și cu adidași și cu bocanci. […] O actriță cade, se ridică și o ia de la capăt” – repetitivitatea unor replici, dozată inteligent pe tot parcursul spectacolului, e menită să-ți arate schimbările de sens, sacrificiile, puterea de luptă și credința. Mai ales credința! – că un casting nu va fi aranjat, că un regizor te va vedea / descoperi – până la urmă…și câte și mai câte!…”

Virginia Ioan,Zeițe de categoria B, fabricadeoameni.ro

‍